Încep, iată, seria jurnalelor de călătorie (sper să mai urmeze), cu etapa August 2017, în care am parcurs împreună cu familia (eu, Luci, Irina şi Paul) 650 de km între Donaueschingen şi Passau, pe malul Dunării, din amonte în aval, deci un traseu situat în întregime în Germania. Planificarea a început în urmă cu câteva luni, când Lucia, soţia mea, mi-a prezentat traseul pe Internet. Am început atunci să facem calcule, pe zile, număr de kilometri pe zi, să căutăm pensiuni şi hoteluri pentru cazare, am finalizat rezervările cândva prin luna iunie. În total, nu mai puţin de 11 locuri de cazare diferite. Ce mi s-a părut interesant:

• Acoperirea 3G/4G era punctiformă, adică odată ieşiţi din raza unei localităţi, ajungeai să ai Edge, în cel mai bun caz.
• În prima zi am străbătut o zonă care se lăuda cu faptul că locuitorii au case care nu erau construite din calcar: “Kein Kalkabbau”: asta se întâmpla în Obere Donautal, valea superioară a Dunării.
• Plin de biciclete electrice.
• Plini de ciclişti de vârsta a treia, majoritatea pe biciclete electrice; într-una din zile era o bătrânică ce făcea ture dus-întors pe o anumită zonă, am ajuns la zona în care întorcea fix în acelaşi timp, după care am mers în aceeaşi direcţie o scurtă perioadă, pentru că ne-a depăşit(!!!): mergea cu 25-30 de km/h.
• Hotelurile şi pensiunile în care am stat erau cam pline de păianjeni. Cred că e în cultura nemţilor să lase păianjenii în pace…
• În Parndorf, evident, o grămadă de români.
• Prima noapte a călătoriei ne-am petrecut-o într-o pensiune din Austria cu proprietari români.
• În Ingolstadt, la McDonald’s-ul din centrul oraşului am întâlnit o vânzătoare din România.
• În Regensburg, la restaurantul Peppers & Al Camino am întâlnit o chelneriţă din România.
• Ai mei (eu eram pe tren, în drum spre Donaueschingen să recuperez maşina) au întâlnit o vânzătoare din România la un magazin de patiserie din Stadtgalerie din Passau.
• Am întâlnit destul de mulţi români în magazinele din Germania şi Austria: în Rewe in Germania şi Austria, în mall în Germania, în Lidl în Austria etc.
• Era plin de restaurante italiene in orăşelele din Germania prin care am ajuns. Şi erau şi destul de frecventate. E clar că bucătăria italiană e mai apreciată decât cea germană, inclusiv de localnici. Bun prilej de a-mi exersa limba italiana 🙂
• După ploaie (da, ne-a prins şi ploaia destul de mult) ieşeau foarte mulţi limacşi (si câţiva melci) pe Donauradweg, pista de biciclete de pe malul Dunării. A fost interesant exerciţiul de ocolire, nu voiam să ne murdărim bicicletele…
• Nemţii ăştia aveau nişte grădini îngrijite de te enervai… De parcă altceva nu aveau de lucru… Şi fără garduri… E drept că oamenii pe care i-am văzut lucrând la ele erau de vârsta a treia.
• Multe lanuri cu păpuşoi pe lângă pista. Bucuria fetelor 😀
• N-am văzut câini, nici măcar legaţi, în curţile nemţilor… ciudat. Am văzut în schimb pisici, fără număr.
• Luci mi-a zis că a văzut containere de compost în curţi. Eu n-am văzut. Eram prea ocupat să urmăresc drumul pe GPS… (tot n-am găsit GPS-ul 🙁 )
• Am întâlnit o mulţime de ferme în mijlocul satelor. Evident că mirosea ca pe vremuri, la ţară, lângă grajduri.
• O mulţime de panouri solare pe case, în special pe cele de la ţară şi în special pe ferme. Probabil că ei aveau cea mai mare nevoie de curent electric.
• Trecând pe lângă atatea lanuri, unele goale, unele cu culturi, am simţit de nenumărate ori miros de îngrăşământ natural. O plăcere 😀 . Am şi văzut o dată un tractor cum împrăştia gunoiul lichid.
• Bicicliştii au ÎNTOTDEAUNA prioritate. Nu contează că se află pe drum fără pioritate.

Ce nu mi-a plăcut:

• Am uitat să îmi descarc harta pentru GPS, aşa că traseul l-am urmărit pe Polar v650 orbeşte, vedeam doar o linie pe un ecran alb… tot nu mi-am găsit GPS-ul 🙁
• Mi-am pierdut GPS-ul de bicicletă, Polar v650… încă sper să îl găsesc.
• În Ulm, un oraş de altfel foarte frumos, curat şi îngrjit, în care se află a doua biserică din Europa ca înălţime, am întâlnit, în faţa catedralei – Ulm Münster – 3 cerşetori români… din care doi erau beţi mangă. Le-am zis alor mei să nu mai vorbească, nu voiam să avem de a face cu ăia… mai ales că vorbeau şi foarte urât.

Bun, acum că am terminat părţile generaliste, o să încep cu…

Ziua 1: Cluj-Sankt Cristophen (Austria) – cu maşina

Am plecat din Cluj la ora 9:26. Aşa zice Google. Trebuie să îl cred. Am hotărât că mergem pe ruta Cluj-Zalău-Tăşnad-Carei. Drumul bun, am oprit în Zalău la Mol pentru toaletă şi ca să cumpăr vignetă de Ungaria. Am luat pe o lună, 10 zile nu erau suficiente şi pentru întoarcere. Înainte de Supuru de Sus virăm la stânga către Tăşnad, drumul devine mai rău, nu sunt gropi dar e plin de denivelări, aşa că las mai încet un pic, am 4 biciclete pe maşină. La Carei (după Urziceni de fapt) trecem repede de controlul de la frontieră şi ajungem în Ungaria. Drumul e la fel de denivelat ca în România, dar casele şi curăţenia parcă sunt altfel, se vede că ne deplasăm către vest. Intrăm pe autostradă, de acum vânt la pupa şi drum bun. Mai oprim de vreo 2 ori în Ungaria, pentru toalete. E OK în benzinării, sunt gratis. Ocolim Budapesta pe M0, Waze (pe telefon) mă îndrumă pe M0, GPS-ul de pe maşină (un iGO) îmi spune să intru în Budapesta. Îl ascult pe Waze. Ne apropiem de frontiera cu Austria. Ajungem acolo, încetinim, control aleator făcut de austrieci… şi surpriză: se aprinde în bordul maşinii intermitent becul pentru temperatura lichidului de răcire… iniţial am crezut că e ceva greşit şi aleg să îl ignor. Se va vedea a doua zi că rău am facut… Prindem din nou viteză şi becul se stinge. Trecem în Austria, oprim peste cateva zeci de minute la Parndorf, i-am promis lui Paul că îi luăm un tricou de bicicletă, de la Pearl Izumi. Zis şi făcut. Mâncăm în grabă la McDonald’s (bleah) şi plecăm mai departe. Seara pe la 8 ajungem în Sankt Cristophen, la pensiunea rezervată. Acolo, supriză: proprietarii sunt români. Mai mult, chiar când ne descărcam bagajele din maşină, trece pe lângă noi Dorel din Timişoara, care se pare că lucra ca îngrijitor la o familie de bătrâni cateva sute de metri mai sus. Seara ne-am petrecut-o la o bere şi-un pufulete în compania gazdelor, Bogdan şi Andreea din Bucureşti. Şi ţuslafăn (zu schlafen, suntem deja în zonă cu vorbitori de limba germană, unde o să rămânem pentru urmatoarele 12 zile).

Ziua 2: Sankt Cristophen (Austria) – Donaueschingen (Germania) – cu maşina

Plecăm destul de dimineaţă, avem vreo 650 de km şi vrem să apucăm să mai şi vizităm ceva în Donaueschingen. Ne urcăm repede pe autostradă, si dă-i bice până la râul Saalach, la frontiera cu Germania, în apropiere de Salzburg, unde iarăşi încetinim pentru control la frontieră, de data asta era făcut de nemţi… Şi din nou nenorocitul de bec de temperatură lichid de răcire… Trecem de control după vreo jumătate de oră şi oprim la prima benzinărie. Deschid capota, lichidul de răcire bolborosea in vasul de expasiune. Decid să continui, oricum nu apuca să se răcească suficient motorul ca să pot face ceva. Mâncăm rapid la Burger King, mergem la toaletă (deja e pe bani), şi ridicăm ancora. În Germania mergem OK, viteza totuşi nu depăşeşte 120 km/h. La intrarea în Germania erau 35 de grade afară, pe masură ce ne apropiem de Munţii Pădurea Neagră (Schwarzwald), destinaţia noastră pentru azi, se răcoreşte, se înnorează, şi spre final începe să plouă, chiar când ieşim de pe autostradă. Din nefericire, intrarea pe drumurile naţionale, cu oraşe, semafoare, viteză redusă, readuce în prim-plan problema cu lichidul de răcire. Oprim la o benzinărie, alimentez, mai lăsăm motorul să se răcească şi continuăm. Pe la 7 PM ajungem la Donaueschingen. Ne cazăm şi o luăm la pas prin oraş. Aici, în Donaueschingen (de fapt la vreo 2 kilometri spre est dupa ce ieşi din oraş), se unesc două râuri, Brigach (care curgea pe langa hotelul unde eram cazaţi) şi Breg şi formează Dunărea. Din ceva motiv însă se pare că viitorul împărat Tiberiu a decretat că izvoarele Dunării se află in centrul oraşului, în ceva baltă, langă care se afla şi un parc pe care n-am mai apucat să îl vizităm, era prea târziu. Vezi aici: http://haus-fuerstenberg.de/donauquelle/?lang=en

După ce am admirat buruienile din aşa-zisul izvor al Dunării, am poposit la un restaurant italian, unde am mancat nişte paste şi pizze ca la mama acasă. La mama italienilor, desigur. Şi am exersat şi un pic din limba macaronarilor, direct pe ei. Şi iar ţuşlafăn.

Ziua 3: Donaueschingen (Germania) – Sigmaringen (Germania) – cu bicicleta

Ne trezim dimineaţa devreme, pe la 7:30, luăm micul dejun (cam “creepy” zona de mic dejun, întunecată, nu prea făcea nimeni curăţenie pe mese). Lăsăm toate bagajele neesenţiale în maşină, punem restul bagajelor în genţile de bicicletă şi pornim. Imediat ce pornim, fatalitate: realizez că GPS-ul (pe care tot nu l-am găsit) e orb, adică uitasem eu să descarc hărţile de Germania pe el, aşa că tot ce vedeam pe el era o linie roşie pe fundal alb. Am tot încercat în zilele ce au urmat să îl leg la un PC şi să-l sincronizez cu aplicaţia de la Polar (ce prostie…) dar n-am avut noroc. N-am găsit un PC sau laptop la nimeni… Aşa am continuat toate cele 8 zile pe bicicletă. Poate e mai bine că nu îl mai găsesc. Revenind, cea mai mare parte a zilei o petrecem în parcul naţional Obere Donautal. Cum am zis şi mai sus, valea superioară a Dunării. Prima parte a traseului, vreo 30 de km, o parcurgem pe drum relativ plat, uşor la vale. Durează un pic până ne acomodăm cu mersul pe şa. Încep să doară un pic părţile posterioare. După 20 km ne oprim.

GPS-ul tot nu l-am găsit… 🙁

Aşa arată Dunărea la 20 de km după ce îşi primeşte oficial numele.

     

Nu stăm decât vreo 15 minute, mai ronţăim una-alta, mai bem un suc şi la drum. Peisajul începe să devină din ce în ce mai sălbatic, încep să răsară stânci pe ambele părţi ale Dunării, e clar că intrăm în ceva chei. Am citit pe ceva panou că zona care urmează este oarecum ceva paradox, deoarece Dunărea încetineşte foarte tare în zona asta şi ajunge să parcurgă 12 km în 60 de ore! Şi chiar aşa părea. Parcă era un lac. Şi pisicile erau de acord.

       

Priviţi balta de pe stânga din clipul următor, n-ai zice că e Dunărea:

Urmează o zonă sălbatică, plină de urcări şi coborâri, cu drum în general neasfaltat. Dar noi suntem în prima zi, plini de energie, aşa că tragem din răsputeri. Urcările grele, unele din ele pe lângă bicicletă (deh, fetele) 🙂 sunt răsplătite de coborâri pe măsură, unde atingem viteze de aproape 50 km/h. Unii din noi cu bagaje de aproape 20 kg pe bicicleta (vezi eu). Scăpăm cu bine, ba mai mult, Luci se aventurează şi depăşeşte o familie pe biciclete, pe coborâre. Mi-a picat faţa când am văzut-o cum o zbugheşte pe lângă mine şi pe lângă ceilalţi, n-am rămas dator şi am urmat-o îndeaproape, împreună cu restul familiei 🙂

     

Ne oprim lângă Noe, după o urcare grea. Ne alimentăm. Vremea e excelentă. 20 şi un pic de grade, înnorat (norii aştia aveau să ne aducă suferinţă ziua următoare, dar noi încă nu ştiam…

     

     

Şi gata prima zi pe biciclete. 94 de km. Punem bicicletele într-o baracă, ne cazăm, eu cu Paul mergem pana la Kaufland (era la 50 de metri de noi) să cumpărăm nişte baterii. Mancăm ceva la restaurantul din pensiune, si iar la somn.

Ziua 4: Sigmaringen (Germania) – Ehingen (Germania) – cu bicicleta

Începem ziua cu un mic dejun excelent. Ne pregătim pentru ce e mai rău: văzusem prognoza meteo. Urma o zi cu ploaie cât cuprinde. Plecăm relativ devreme, să prindem cât mai multă vreme fără ploaie pe drumul de 72 de km ce urma. Temperatura nu promitea prea multe, era undeva în jurul valorii de 12 grade… Ne îmbrăcăm bine, unii dintre noi, după care ne oprim să se îmbrace şi ceilalţi (sic!), mai facem o poză.

     

Începe să picure. În nimicnicia noastră, ne gândim că poate se opreşte, şi continuăm. Evident că nu se opreşte. Apucăm să ne udăm un pic până să realizăm că nu e bine, și punem pe noi şi hainele de ploaie. Prea târziu, apucasem să ne udăm pe dedesubt… Şi continuăm asa preţ de câteva ore. 3-4 aş zice eu. Suntem uzi în special la picioare, deşi aveam toţi huse impermeabile de pantofi. Degeaba. Ne oprim sub o streaşină generoasă (să-i dea Dumnezeu sănătate la ăla care a făcut aşa streaşină). Ne descălţăm, ne stoarcem şosetele. Şi mănuşile. În rest nu suntem aşa uzi. Mâncăm un pic, unii îşi iau pelerine de pescari peste haine şi plecăm mai departe, sub aceeaşi ploaie nemiloasă, la 13 grade. Mai mergem prin ploaie încă vreo oră. Pe la amiaza ajungem în ceva orăşel. Ne oprim la un restaurant să mâncăm ceva. Noi am vrea înăuntru să ne încălzim, suntem poftiţi afară, pe ceva terasă închisă. Eram prea murdari să intrăm înăuntru. Ne resemnăm, comandăm şniţel cu cartofi prăjiţi. Semipreparate. Şi avem parte de o mică surpriză: lângâ noi îşi făcea veacul un bătrân, la terasă, care suflase deja 2 beri cât mancasem noi mâncarea. Era şvab, plecat în ’90 din Arad, venit să muncească în zonă. Acum era pensionar, soţia îi murise şi el îşi îneca singurătatea în bere… Îl lăsăm şi ne continuăm drumul. Ne uscasem un pic dar pornitul de pe loc ne chinuie: vânt, frig, dureri deasupra şeii 🙂 Continuăm aşadar drumul, printre reprize de ploaie, bicicletele sunt pline de noroi, noroc că unsesem lanţurile dimineaţă cu lubrifiant de vreme umedă.

Continuăm pe un drum valonat, asfaltat pe porţiuni, dăm chiar de o urcare ucigătoare (20%), pe care eu reuşesc să o urc pe bicicletă. În vârf nişte biciclişti mai în vârstă care mă privesc admirativ şi zic ceva cu “jung”, din care înţeleg că aşa erau şi ei când erau tineri. Aş fi vrut să îi întreb dacă aveau şi ei 20 kg pe bicicletă când erau tineri, dar noroc că nu ştiu vorbi în germană. Într-un final ajungem la destinaţia zilei, Ehingen. La pensiune am vrut să ne spălăm bicicletele, nicio şansă. Aşa am mers cu ele până în Passau, le-a mai spălat ploaia din zilele următoare. Acum, la peste 2 săptămâni de atunci, încă nu le-am spălat. Să-mi fie ruşine. Eu cu Luci ieşim un pic la plimbare, copiii rămân în cameră, ne dăm întâlnire cu ei la cină, la restaurantul hotelului. Cina a fost cea mai scumpă din tot concediul. Poate că am şi exagerat noi un pic, date fiind condiţiile pe care le-am întâmpinat de-a lungul zilei.

     

Ziua 5: Ehingen (Germania) – Günzburg (Germania) – cu bicicleta

În timp ce scriu aceste rânduri mă bucur că am găsit GPS-ul. Îl pusesem în ceva buzunar de la coburile bicicletei mele pe care îl descoperisem cu puţin timp înainte de a pleca din Cluj. Aşadar, plecăm dimineaţa, nu prea devreme, că urma o zi scurtă, cam 68 de km. Nu trec bine 5 km / 25 de minute şi Luci face pană de cauciuc. Un pic nervos mă apuc să repar pana, spunându-le că urmează o întârziere de cel puţin 30 de minute. Am supralicitat un pic, sperând evident să termin mai repede. Am reuşit să o repar în 20 de minute. Eram un pic constrânşi de timp pentru că se anunţa din nou ploaie în program dupa amiază. I-am zis Luciei să nu mai intre în cioburi (am găsit un ciob intrat în anvelopă ce ajunsese până la cameră). Şi pornim din nou. Mai toată ziua am avut perioade de ploaie măruntă, de câteva ori ne-am echipat din nou cu hainele de ploaie. Şi iarăşi, toată ziua am făcut slalom printre melci si limacşi.

După vreo 30 de km ajungem în Ulm, un oraş vechi, frumos şi curat.

Din păcate, urmează momentele în care ne este ruşine că suntem români: 3 cerşetori români, din care 2 beţi mangă, se învârt prin piaţa din faţa Ulm Münster şi agresează verbal turiştii. Eu şi copiii decidem să urcăm până în vârful catedralei, la 160 de metri, pe cele 768 de trepte. O lăsăm pe Luci pe o bancă şi urcăm. Ultimii 20 de metri urc doar cu Paul, Irina rămâne mai jos, e prea obosită. După ce coborâm ne tremură picioarele la toţi 3. N-a fost uşor de loc. Mâncăm la un restaurant din centru care are şi o berărie care face, pe lângă pils, weizen şi alte beri standard, şi craft beers. Am vrut să cumpăr una dar fix pe aia nu o aveau. Ghinion. Pornim din nou la drum, şi trecem prin orăşele mici şi cochete care sunt separate de kilometri întregi de păduri, fânaţe, ogoare şi zone de protecţie a apei. Probabil că din zonele alea alimentează cu apă oraşele şi satele din zonă. Mai jos se poate observa puternicul umăr pe care se sprijină succesul acestei expediţii (cârcotaşii ar spune că habar n-am să filmez, dar intenţia mea a fost să vadă lumea cum nu mă doboară câteva picaturi de ploaie).

Într-un final ajungem la Günzburg, un oraş de lângă Legoland. La Legoland ajunsesem cu 3 ani în urmă şi nu ne impresionase prea tare. Luăm cina la un restaurant chinezesc de lângă pensiune.

După care tragem pe dreapta, într-o cameră la mansardă pe geamul căreia auzeam ploaia cum cade…

Ziua 6: Günzburg (Germania) – Rain (Germania) – cu bicicleta

Cu o seară înainte cumpărasem apă şi mâncare pentru drum de la un Lidl din apropierea pensiunii, aşa că pornim direct la drum, după micul dejun (pe care l-am luat într-o sală în care erau acceptate şi animale de companie, drept urmare nişte italieni au făcut uz de facilitate şi şi-au adus şi câinele. Aveam în plan aproximativ 80 de km. După 35 de km fără un istoric deosebit, în care a picurat un pic, ajungem în Höchstädt and der Donau, unde urcăm în cetatea de pe un vârf de deal, unde şi mâncăm de amiază. Locul e un loc special din alt motiv, totuşi: e prima zi de biciclit în care vedem soarele şi în care putem sta în tricou. Fiind sâmbătă, ne întâlnim cu nişte miri veniţi la poze. Deh, dacă n-au grădină botanică, să-şi cumpere. După ce pornim din nou la drum trebuie să ne îmbrăcăm din nou. Până la un punct, când iese soarele de-adevăratelea şi chiar trebuie doar tricou. O bună parte din drum o petrecem paralel cu ceva drum naţional care şerpuieşte pe malul Dunării şi care intră prin satele înşirate de-a lungul fluviului. Problema e alta: avem de urcat o muţime de dealuri care se dovedesc un pic prea mult pentru Luci, care avea deja probleme cu genunchii. Multe din pante le aborda pe jos, cu un stil autentic de “push bike”. Ceea ce mi-a dat prilejul să admir un hotel cu dependinţele sale situat într-un astfel de sat:

Trecem şi Dunărea la un moment dat pe la un baraj din zona Donauwörth:

Trecem din nou Dunărea şi părăsim Donauradweg îndreptându-ne către Rain, un oraş la câţiva km depărtare de Dunăre (doar aici am găsit cazare rezonabilă în zonă). Pe drum îmi amintesc de job:

Ajungem cu greu în Rain, unde aşteptăm vreo 20 de minute până vine proprietara hotelului să ne dea camerele. Acestea, foarte interesant, au nume, nu număr ca în alte părţi. Plus că pe holul hotelului văd asta, deja mă gândeam ce de bani aş putea face:

Mergem un pic la nişte cumpărături (aţi ghicit, apă şi mâncare), la cel mai apropiat magazin, prindem ultimele 20 de minute deschise la REWE (nemţii ăştia şi închisul lor la 8 PM…) . Suntem pentru prima oară într-un REWE, o să mergem aproape zilnic până la sfârşitul concediului.

Pe drumul spre REWE trecem pe lângă un magazin închis, cu sistemul de alarmă activat:

Cina are loc la un restaurant de la parterul hotelului. Restaurant italian, cu chelner și patron italian. Din nou o bună ocazie să o macaronesc un pic.

Mă bucur un pic că în restaurantul hotelului (mai este unul) este o nuntă, gândindu-mă deja la cum o să merg cu Paul să furăm mireasa pe la 2-3 AM, dar proprietara îmi retează entuziasmul spunându-mi că nunta se va termina pe la 12-1. Ceea ce s-a şi întâmplat. Pe la 2, că auzeam toate mişcările din faţa hotelului, noi dormind cu geamul deschis ca să ni se usuce hainele. Dormitul ăsta în faţa geamurilor deschise m-a cam faultat, în sensul că după ce am ajuns acasă am bolit vreo săptămână. Bătrâneţile astea…

Ziua 7: Rain (Germania) – Vohburg an der Donau – cu bicicleta

Începem ziua cu un mic dejun tipic nemţesc: pâine cu unt şi gem / ciocolată. Şi apfălzaft. Şi pişvaser… ăăă, cafea. Sau ceva de genul. Şi altele. Dar vreau să atrag atenţia pe această cale pensiunilor şi hotelurilor de pe valea Dunării din Germania că îşi pierd clienţii cu spălătura aia pe care ţi-o servesc pe post de cafea. Şi cu pernele. Groznik.

Aşa. Înainte de plecare facem o mişcare tactică extraordinară prin care urmărim ca echipa să ajunga pe primul loc: fac schimb de şa cu Luci. Şi schimb de roluri deopotrivă. Ultimele 4 zile ale călătoriei preiau eu rolul de mazochist. Eu n-am vrut ca Luci să sufere primele 4 zile, dar înainte de a pleca de la Cluj eu am vrut să îi cumpăr altă şa şi ea m-a refuzat. Mulţumim pe această cale firmei Koobi care a conceput minunata şa AU Enduro, care a ajuns la pubela de gunoi deja, fiind cu greu convins de familie să nu irosesc degeaba o pânză de fierăstrău pe ea. Ruşinică Koobi.

Şi plecăm. Primele căteva zeci de kilometri din totalul de 65 le petrecem pe drum neasfaltat, ca de obicei, prin păduri din lunca Dunării. Drumul e plat, dar presimţeam că va urma ceva urcare. Nu trece mult și observ că am dreptate. Însă ceea ce iniţial credeam că va fi o urcare scurtă se dovedeşte a fi o urcare cam cât jumate din Feleac, dacă ştiţi cât e aia. Peisajul e superb, potecă largă prin pădure. După vreo jumătate de oră se termină urcarea şi coborâm. Ocazie cu care anunţ echipa că tocmai urcasem şi coborâsem un deal pentru a ajunge la câteva sute de metri de locul unde începuse urcarea, de unde puteam ajunge pe plat la locul unde tocmai coborâsem. Aproape că vedeam punctul de pornire 🙂 Asta e, au vrut nemţii să ne plimbe un pic. E drept că pe vârful dealului am întâlnit păpuşoi, “if you know what I mean”.

Urmează apoi Neuburg, Schloss Neuburg, soare, asfalt, macadam, iar soare, iar asfalt şi ajungem în Ingolstadt. Ştim cu toţii că acolo e casa Audi, dar n-am avut vreme de aşa ceva, oricât ne-am fi dorit şi eu şi Paul. Am umblat ca chiorii prin centrul vechi, curat şi plin de terase să găsim un loc unde să mâncăm. Şi am ajuns în McDonald’s (bleah)… Unde m-am apucat să-i explic la o domnişoară în englezo-germană cam ce vrem, Irina lângă mine îmi mai pasa nişte detalii, după care domnişoara a văzut cu cine are de-a face şi-a dat-o pe română. Terminăm de mâncat şi de povestit şi înapoi în şa. Şi în pedale. Şi nu mai mergem mult şi ne apropiem de destinţia noastră, Vohburg an der Donau. Facem o pauză pe faleza Dunării.

Ajungem apoi la destinaţie, parcăm bicicletele în ceva cameră unde era şi centrala termică a hotelului(!) şi ieşim la o plimbare, printre picuri de ploaie.

Ne încheiem ziua glorios, la un restaurant italian, evident, unde mâncăm tradiţionalele pizza & paste. Şi am văzut acolo nişte localnici dubioşi, cu care patronul italian şi chelnerii italieni stăteau la poveşti, în italiană desigur. Probabil puneau la cale răpirea noastră. Aşa că am mâncat, am plătit şi am plecat repede, fără să ne uităm înapoi. Decât un pic.

În hotel am avut parte de o experienţă interesantă: uşa de la baie era din sticlă, mată ce-i drept, care glisa pe exteriorul peretelui băii. Şi pernele, oribile ca de obicei, Şi miroseau. Şi era praf pe jos. Poate şi ăştia de la hotel erau italieni…

Ziua 8: Vohburg an der Donau – Regensburg (Germania) – cu bicicleta

Urmează o zi cu vreo 81 de km. Ştiam că o parte din ei vor fi cu barca. Au fost vreo 4,5.

Ziua o începem cu o călătorie la Lidl. Unde cumpărăm apă, ştiam că va urma o zi aproape caniculară. Rezervele de apă au fost cam puţine, şi asta aveam să aflăm mai către seară.

Acum că scăpasem de ploaie, decid să ung lanţurile cu ulei pentru vreme uscată, cel de vreme umedă era oricum aproape gata. Am folosit ceva de genul (ceva ce aparent folosesc şi cei din echipa Sky):

Pornim veseli, pedalăm pe drumuri neasfaltate în cea mai mare parte, trecem prin Neustadt an der Donau, vizităm centrul istoric din cetatea veche şi continuăm drumul. Ajungem apoi într-o zonă plină de culturi de hamei. Chestii de genul ăsta, care la noi nu mai există, din păcate:

Ajungem la un moment dat într-o zonă unde Dunărea intră în nişte chei, iar singurul mod de a continua este ori cu bicicleta, urcând deasupra câteva sute de metri, ori cu barca. Alegem barca, ne mai odihnim cu ocazia asta. La intrarea în chei, numite Weltenburger Enge, se află mânăstirea benedictină Weltenburger Kloster, care se pare că face bere din anul 1050. N-ai cum să verifici, trebuie să-i crezi pe cuvânt.

Ne urcăm apoi pe vaporaş. Bicicliştii urcă primii şi îşi aşează bicicletele într-o zonă specială. Facem şi noi la fel, apoi urcăm la etaj, pe terasă. Comandăm Cola rece.

Dupa aproximativ 15 minute ajungem în Kelheim, pe partea cealaltă a cheilor. Ne mai plimbăm un pic prin oraş, dar nu mâncăm, nu ne era foame. Şi plecăm mai departe, pe arşiţă.

Se pare că ceva romani au fost pe aici. Nu români.

Nu mergem mult şi Atlasul expediţiei, umărul pe care l-aţi văzut în atâtea videoclipuri, cedează. Mă apucă cu leşin, de la caldură, de foame, cine ştie. Ne oprim sub un pod de autostradă şi balotăm ceva dulce, apă, suc şi-mi revin. Mergem mai departe, îndurăm cu greu arşiţa. La un moment dat suntem întrecuţi de o bătrânică ce se antrena pentru La Vuelta cred, pe bicicletă electrică. Noi mergeam cu 20-25 km/h, ea probabil ca avea 30! O lăsăm în plata ei, nu ştie ea ce scump e curentul.

Peste alte câteva zeci de kilometri ajungem la un monument impunător: autostrada A1 şi al ei pod peste Dunăre:

Observaţi proporţiile. Şi acel Fuck şi Scheiß de pe stâlp (cred ca au ascultat Taxi – Americanofonia – ăia care au desenat).

Cu ultimele puteri parcugem ultimii 10 km, şi ajungem în Regensburg, unde ne cazăm la o chestie care cu greu aş putea-o numi hotel, dar se numea Hotel Lux. Un gang cu scări în sus, unde a trebuit să urcăm bicicletele şi să le legăm în faţa camerei, care era un fel de vitrină de magazin. Poate asta fusese mai demult.

Ieşim la plimbare prin oraş.

Ajungem evident şi la REWE. Umplem paporniţa cu apă şi dulciuri şi mergem la un restaurant recomandat de o prietenă, Peppers & Al Camino, cu specific italian – o jumătate de restaurant – şi mexican – cealaltă jumătate. Aici întâlnim o chelneriţă din Constanţa. Nu prea avea timp de poveşti. Nici noi nu prea mai aveam putere, aşa că mâncăm şi plecăm la culcare, în vitrina de lux a hotelului.

Ziua 9: Regensburg (Germania) – Deggendorf (Germania) – cu bicicleta

Micul dejun e suprinzător de bun. O doamnă, probabil vecină de gang cu hotelul, se ocupa de mâncare şi servire. În sala de mese am parte de o mică surpriză:

Ne încărcăm cu energie pentru cea mai lungă tură: preconizam aproximativ 100 km, şi ne-am plănuit că, dacă nu ies 100, ne mai învârtim în jurul pensiunii până depăşim suta.

Căldură mare, monşer. Şi colac peste pupăză, bate vântul fix din faţă. Şi nu bate încet, cred ca are cel putin 15 km/h, dacă nu 20. O gramadă de ciclişti vin din direcţia opusă. Ştiu ei ce ştiu. Aşadar, dacă intenţionează careva să ne urmeze exemplul, sfatul meu e să mergeţi dinspre Passau spre Donaueschingen. Ne salutăm cu toţi cicliştii, chiar şi cu pietonii. Cu Servus, cu Hallo, cu Grüß Gott. Apropo de Grüß Gott, nu a existat zi în care Paul să nu o depăşească pe Luci pe vreo urcare şi să o salute cu Grüß Gott. Şi ea izbucnea în râs şi îşi pierdea şi ultima doză de energie pe care o mai avea pe urcarea aia 😀

Am ieşit cîţiva kilometri de pe Donauradweg ca să găsim un restaurant. Şi ca să atingem ţinta de 100 km 🙂

Dar în rest a fost o zi istovitoare, călduroasă şi cu dureri peste tot. Mulţumesc încă o dată Koobi.

Trecem şi prin oraşul Straubing. Numele îmi suna cunoscut, încă nu ştiu de ce. Am uitat să menţionez ca e 15 August, ziua Sfintei Maria, şi, chiar dacă e marţi, nu se lucrează nicăieri cu excepţia restaurantelor. Tot cu ocazia zile de Sf. Maria în Straubing are loc, se pare, al doilea cel mai mare bâlci din Bavaria. Super-super. Dar noi nu mergem, că mai avem kilometri mulţi înainte. Oprim şi mâncăm la o terasă în schimb. La umbră. Şi iar o luăm din loc.

La un moment dat trece Paul pe lângă mine şi îmi zice că-i sună bicicleta ciudat. Mă uit din mers la ce e în neregulă şi să cad de pe bicicletă, nu alta: foaia mică se mai ţinea într-un singur şurub. şi ăla pe jumătate desfăcut. Oprim, strâng şurubul, mergem câteva zeci de metri în spate să căutăm, evident că nu găsim nimic. Încerc să desfac unul de la mine, n-am sculele necesare, asta e. Îi spun că nu mai poate folosi foaia mică şi continuăm. Oprim din ce în ce mai des din cauza căldurii.

Într-un final ajungem în Deggendorf, destinaţia noastră, dar nu e totul gata. Mai avem un ultim hop: pensiunea e pe un varf de deal şi conform a ceea ce am mai citit aici: http://cycleacrosseurope.blogspot.ro/2014/09/19.html mai sunt vreo 4 km de urcare, specialitatea fetelor 🙂 Dar irlandezul ăla din blog nu ne-a zis pe unde să urcăm, aşa că ne bazăm pe Google Maps, care ne duce pe un drum mai scurt, cred că de vreo 3 km. Şi o pantă de vreo 20% pe aproximativ 1 km!!! Luci urcă evident pe jos. Eu urc pe bicicletă până la pensiune, dar cu vreo 3 opriri. Paul cu opriri aproape tot, DAR el nu îşi poate folosi foaia mică (vezi incidentul anterior). Şi are şi bicicletă de 29”. Irina urcă aproape tot, cu opriri. După vreo 20 de minute de blesteme ajungem la pensiune, care e cam răpciugoasă dar compensează cu priveliştea de pe terasa unde am ieşit să luăm masa.

Bicicletele le-am lăsat în spatele pensiunii, afară. Peste noapte le-a spălat bine ploaia. Şi am realizat asta:

Strava a mai taiat şi ne-a dat 97 de km, dar eu mă bazez pe senzorul de viteză de pe bicicletă.

Şi apoi somn…

Ziua 10: Deggendorf (Germania) – Passau (Germania) – ultima zi cu bicicleta

Ultima zi, zi scurtă, aproximativ 63 de km. Nu ne grăbim dimineaţa, micul dejun e pe la 9. S-a răcorit atmosfera după ploaia sănătoasă de peste noapte. Decid să nu mai ung lanţurile, după o inspecţie rapidă. Pornim la vale, pe acelaşi drum pe unde am urcat cu o seară înainte, şi rememorăm cu “plăcere” momentele de ieri.

Ajungem din nou lângă Dunăre. Dar ceva semne de “Umleitung” ne scot de pe Donauradweg şi ne bagă pe nişte drumuri noroioase încât nu o dată mă gândesc că am greşit drumul. Dar semnele care ne orientează sunt prezente la tot pasul, nu ai cum să te rătăceşti. Probabil schimbă asfaltul pe pistă nemţii, or fi dat de vreo groapă…

Şi mergem, şi mergem… Fiind ultima zi nici chef de poze nu mai am. Ajungem la un moment dat în apropierea oraşului Vilshofen, de unde încep să apară vase de croazieră. Şi chestii dintr-astea pe mal:

Probabil ceva pentru navigaţie… Mai trecem o dată pe sub autostrada A1, pilonii sunt acum mai omeneşti:

Ne apropiem de Passau, intrăm în oraş pe un pod al unui baraj cu hidrocentrală.

Şi gata biciclitul! Ajungem la hotel, parcăm bicicletele în ceva sală imensă specială pentru biciclete. O grămadă de biciclete identice, aliniate frumos, cu coburi albastre pentru bagaje, aşteptau probabil ceva grup organizat. Ne cazăm, ieşim prin oraş, ne plimbăm, mergem la mall (Stadtgalerie), mergem la Rewe, iar ne plimbăm, mergem la piscina hotelului, mergem să mâncăm la McDonald’s (bleah) şi gata-i ziua. Eu mă culc devreme pentru că a doua zi la 06:04 AM am tren către Donaueschingen. Merg să recuperez maşina. Zzzzzz…

Ziua 11: Passau (Germania) – Donaueschingen (Germania) – cu trenul şi Donaueschingen (Germania) – Passau (Germania) – cu maşina

Mă trezesc pe la 5:20 AM, trebuie să prind trenul la 6:04 AM. Plec din cameră şi uit să îmi iau o bluză cu mânecă lungă… Voi realiza asta abia peste câteva zeci de minute. Ajung la gară, care e la doar 50 de metri de hotel, arată mai bine decât ziua, când sunt tot felul de persoane dubioase prin gară şi în faţa ei. Cumpăr rapid o cafea şi un butterbrezel (o delicatesă, o să mai mănânc vreo 3 până seara), încerc să folosesc doar limba germană să mă descurc, până acum a mers. Urc în tren, mă aşez pe un scaun la geam, orientat spre direcţia de mers. Plecăm. E linişte, oameni foarte puţini. Trenul e un RE (Regional Express), dar nu sunt multe staţii până în München. Vine la un moment dat şi controloarea de bilete, care îmi spune (în engleză, n-am înţeles ce mi-a zis în germană) că pot să merg la clasa 1 (aveam bilet de clasa 1, l-am luat aşa ştiind că am de umblat vreo 7 ore). Nu ştiam ca RE are şi clasa 1. Mă mut acolo, e mult mai bine, loc mai mult la picioare, zgomot mai puţin. Admir peisajul pe fereastră. O pătură de ceaţă se vede în depărtare, cred că pe acolo curge Dunărea.

Ajung în München după vreo 2 ore jumătate, am 15 minute să schimb trenul, urmează o călătorie cu IC (InterCity) de doar o oră şi un sfert până în Ulm. Decid să nu îmi iau nimic de mâncare deşi îmi era un pic foame. Urc în tren şi la drum. Care trece repede:

Îm Ulm am 14 minute până pleacă IRE (Interregio Express), pentru un drum de 2 ore şi un sfert. Suficient timp să mai cumpăr o cafea mare şi un butterbrezel. Plec la drum, rememorând drumul pe care îl parcursesem în sens invers cu bicicleta cu câteva zile mai devreme. Şi îmi aduc aminte şi de beţivii din faţa Ulm Münster… Drumul dintre Ulm şi Donaueschingen e aproape tot paralel şi aproape de Donauradweg, pista de biciclete. Între Passau şi München am mers mult la sud de Dunăre, deci mult la sud de pista de biciclete. Dar aici, către Donaueschingen, mi-au trecut prin faţa ochilor toate momentele petrecute pe bicicletă până în Ulm. În sens invers. Inclusiv ziua de ploaie şi frig îndurată. Acum părea frumos şi îmi părea rău că a trecut. Dar gata cu melancolia, ajung aproape de 1 PM la Donaueschingen, merg la un magazin, îmi mai cumpăr nişte mâncare (prostii de supermarket) pentru drumul de întoarcere cu maşina, ajung la hotel, mai bibilesc un pic pe lângă maşină si plec către Passau. Se preconizau încă vreo 5 ore de condus. Totul merge bine până ajung în zona aeroportului din Stuttgart, unde prin un “ştau” de vreo 30 de minute: ceva accident care blocase două benzi din trei. Încerc să recuperez, aşa că după ce trec de accident îî dau în gură la motor, văzusem că temperatura era OK. Ating 200 km/h pe bord, undeva la 185 km/h pe GPS. La un moment dat sunt ceva lucrări la autostradă, trebuie să încetinesc pe la 60-70 km/h şi din nou clipeşte becul de temperatură, ajunsese pe la 115 grade. Trec de zona cu lucrări, accelerez dar nu mai mult de 120 km/h, temperatura scade. La un moment dat Waze îmi zice că a găsit o rută mai rapidă cu vreo 10-15 minute. Ies de pe autostradă, ajungem iar prin sate cu viteză mică şi oraşe cu semafoare, iar creşte temperatura. Acum deja nu se mai stinge becul de avertizare. Lichidul de răcire era la 120 de grade. Nasol. Opresc la o benzinărie, alimentez şi cumpăr şi niste G48, lichid de răcire nemţesc. Nu pot să deschid acum radiatorul ca sare tot lichidul pe mine, îl păstrez pentru a doua zi. Ajung până la urmă fără alte incidente in Passau. Ieşim un pic la plimbare şi la o cină. Şi apoi somn.

Ziua 12: Passau (Germania) – Hainburg an der Donau (Austria) – cu maşina

Plecăm pe la 8:30 la REWE, facem câteva cumpărături pentru drum şi pentru acasă la Cluj. Facem apoi checkout şi mai stăm vreo oră până pun toate bicicletele pe maşină. Pe la 11 plecăm din Passau. Vrem să stăm câteva ore şi la Parndorf, în Austria. Din nou. Vor fetele cumpărături. Şi Paul. Un pic şi eu. Aşa că ne punem pe mers. 110 km/h, nu mai mult, nu vreau să crească iar temperatura. În Passau completasem cu lichid de răcire, speram să fie OK de acum. Şi a fost, n-am mai avut probleme până la Cluj. Aşadar, intrăm în Austria, trec de prima benzinărie de pe autostradă şi îmi dau seama că vinieta de Austria îmi expirase. Ieşim de pe autostradă în căutarea unei benzinării, sperând că nu ne-au prins pe cameră austriecii. Nu găsim nimic, aşa că urcăm iar pe autostradă şi peste vreo 20 de km oprim la prima benzinărie, unde luăm vinietă. Vânzătorul de acolo ne linişteşte, că nu filmează ASFINAG-ul aşa de repede. Plecăm mai departe, şi peste câteva ore trecem de Viena şi ajungem la Parndorf. Stăm câteva ore acolo, cumpărături, McDonald’s (bleah). Plecăm şi după vreo 20 de km ajungem la Hainburg an der Donau, un orăşel austriac aflat pe malul Dunării, la vreo 5 km de Slovacia. Ne cazăm şi ne plimbăm un pic prin oraş:

Ajungem şi la Lidl, unde întâlnim nişte români. Credeam iniţial că sunt turişti ca noi, dar la plecare i-am văzut plecând cu o dubiţă cu numere de Austria, probabil că locuiau şi munceau acolo. Seara luăm masa pe o terasă la câţiva metri de Dunăre. Apoi la somn. Într-o cădură de crăpai. Şi iar am stat cu geamul deschis. Cu vântul suflându-mi în nas. Spre dimineaţă se răcise bine, urma să plouă. Şi noaptea mi-am petrecut-o numărând trenurile (staţia era la 10 metri de geamul meu, noroc că erau doar trenuri regionale de persoane si pe la 1-2 AM nu mai circulau. Şi am numărat şi vapoarele. Şi maşinile care treceau fix pe sub geamul meu…

Ziua 13: Hainburg an der Donau (Austria) – Cluj – cu maşina

Dimineaţa luăm micul dejun, foarte bun. Împachetăm şi pornim la drum. Nu înainte de a face o poza în grădina pensiunii.

Ne îndreptăm spre Slovacia, GPS-ul ne duce pe la periferia Bratislavei. Pare un oraş frumos, păcat că n-am avut timp să îl vizităm. Poate altă dată. Intrăm un pic şi pe o autostradă din Slovacia, nu scria nicăieri că trebuie vinietă, aşa ca nu ne-am mai stresat (am aflat ulterior că şi în Slovacia trebuie vinietă la fel ca în Ungaria). Restul zilei este doar drumul plictisitor prin Ungaria (Waze a vrut să mă trimită prin centrul Budapestei, am evitat-o deoarece mi-era frică de semafoare). Intrăm în România tot pe la Urziceni / Carei. Oprim în Carei la o pizza, şi după încă vreo 3 ore ajungem ACASĂ. Şi gata. Asta a fost. Familia vrea ca la anul să mergem în Grecia, deja mi-e groază… poate strecurăm câteva zile şi pe bicicletă pe undeva.

Sfârşit.